Un optimist care crede în România. Mihai Nicolae: Cu un dram de dăruire, putem avea grijă de românitatea noastră

După 15 ani petrecuți în America, Mihai Nicolae a ales să se întoarcă în România și să coordoneze proiectele Institutului „Frații Golescu“ pentru relațiile cu românii din străinătate.

După 15 ani petrecuți în America, Mihai Nicolae a ales să se întoarcă în România și să coordoneze proiectele Institutului „Frații Golescu“ pentru relațiile cu românii din străinătate.

Pe Mihai Nicolae îl găsești rar prin București. Când îl cauți, este ori în Basarabia, ori în Maramureșul din dreapta Tisei, amintind constant prin ceea ce face că în jurul granițelor României sunt români care vorbesc aceeași limbă, au aceleași tradiții și simt românește.

M-am întâlnit cu el la Muzeul Țăranului Român, la una dintre activitățile pe care le desfășoară pentru menținerea unității românilor de pretutindeni.

De data aceasta, a dat citire declarațiilor de acum 98 de ani prin care Bucovina revenea la țara-mamă, România. Mihai Nicolae a plecat din țară, dar a hotărât să se întoarcă și, mai ales, să se implice în problemele românilor de pretutindeni. „În anul 1986, când am decolat, destul de abătut, de pe Otopeni, nu mai rămăsese nicio rezervă de optimism nici în toba mea și nici în «gașca» din vremea aceea. Nu era numai din cauza privațiunilor de tot felul (oricum, descurcărenia binecunoscută ne ajuta să le depășim…). Era vorba de lipsa de speranță care se strecurase în noi. Nu mai credeam că putem să revenim la o viață «normală» într-un orizont de timp rezonabil.“

A plecat fără gând de întoarcere, ba chiar aspirând să „devină american“, pentru că – spune el – „toți avem o Americă personală“, compusă din tot ce amânăm să iubim în România, nădăjduind să ajungem altundeva, unde va fi trebuit să existe lumea pe care, îndreptățit sau utopic, o tatonăm. Intră în categoria speranțelor amânate. N-au trecut însă nici trei luni și a început să-și descopere latura românească, să spunem așa…

A realizat destul de repede ce înseamnă să fii român în străinătate, dar nu pentru că lucrurile nu mergeau bine, ci datorită contactului mai îndelungat cu o cultură străină, care e „proba infailibilă când afli, vrei-nu vrei, cine ești și cui aparții“. În America a lucrat, prin „United States Catholic Conference“, cu refugiații estici, bineînțeles și români care beneficiau de dreptul de azil politic, şi pentru Departamentul Servicii Sociale al municipalității Los Angeles, „altă perioadă formatoare“.

A luat-o de la capăt când a plecat pe coasta de est, la New York, unde, după șase luni mai dificile, a intrat pe un făgaș normal. Rezultatul a fost descoperirea că vine dintr-o cultură autentică. Ne deosebim fundamental – crede Mihai Nicolae – și, cu toate acestea, avem de învățat unii de la alții, avem nevoie unii de alții și un model al viitorului trebuie să țină cont de diversitatea modului de viață.

Când am început să gândesc în engleză, mi-am zis că trebuie să mă întorc

Destul de repede a început să cocheteze cu ideea revenirii: „Mult timp am funcționat în două registre – vor-beam în engleză, dar gândeam în română. Nu conștientizam, dar «țineam» cu partea mea românească… Atunci când am început să gândesc în engleză mi-am zis că trebuie să mă întorc“.

Articolul comlet: romanialibera.ro